Serviciile ecosistemice în cadrul sistemelor de culturi reziliente la schimbările climatice

Serviciile ecosistemice și sistemele de culturi reziliente la schimbările climatice sunt strâns legate între ele. Serviciile ecosistemice joacă un rol crucial în asigurarea rezilienței sistemelor de culturi la schimbările climatice. Avantajele pe care serviciile ecosistemice le oferă oamenilor includ furnizarea de servicii precum alimente și apă, servicii de reglementare precum controlul climatic și controlul bolilor, și servicii culturale precum recreere și valori estetice [1].

Sistemele de culturi reziliente la climă sunt acele sisteme proiectate pentru a fi mai rezistente la impactul schimbărilor climatice, cum ar fi seceta, inundațiile și evenimentele meteorologice extreme. Acestea includ practici care, printre alte beneficii, îmbunătățesc sănătatea solului, reduc eroziunea acestuia, economisesc apă și îmbunătățesc ciclurile de nutrienți în general. Serviciile ecosistemice furnizează baza pentru sistemele de culturi reziliente la climă prin furnizarea resurselor și funcțiilor necesare pentru a susține producția agricolă globală. De exemplu, solul sănătos oferă baza pentru creșterea culturilor, iar apa curată este esențială pentru irigații. De asemenea, biodiversitatea joacă un rol cheie printre altele în polenizare și controlul dăunătorilor. Prin urmare, promovarea și menținerea serviciilor ecosistemice este esențială pentru dezvoltarea sistemelor de culturi reziliente la climă. Acest lucru poate fi realizat prin practici precum agricultura de conservare, culturile agroforesterie sau managementul integrat al dăunătorilor, care sunt proiectate pentru a îmbunătăți serviciile ecosistemice în timp ce cresc productivitatea culturilor și reduc impactul mediului agricol.

Categoriile serviciilor ecosistemice

Ecosistemele din întreaga lume furnizează servicii cheie care permit practic societății umane să funcționeze. Pentru acestea se utilizează termenul de servicii ecosistemice. Acestea pot fi împărțite în mai multe categorii. Ele sunt împărțite în patru categorii de bază: (1) Servicii de furnizare, (2) Servicii de reglementare și (3) Servicii culturale și sociale. Aceste servicii sunt utilizate direct de către oameni, dar toate tipurile de procese naturale sunt necesare pentru ca acestea să existe, acestea reprezentând așa-numitele (4) Servicii de suport [2].

Serviciile de furnizare (producție) acoperă toate bunurile și serviciile produse de ecosisteme care pot fi folosite pentru consumul material al unei societăți globale. Acestea includ producția de plante care furnizează hrană, fibre, combustibil și alte bunuri, producția de apă potabilă, etc. Serviciile de reglementare au de a face cu procesele naturale cheie, cum ar fi ciclul apei, sau asigură reglementarea gazelor cu efect de seră și a schimbărilor climatice conexe. Serviciile de reglementare creează în mare parte un cadru de condiții de mediu în care funcționează societatea noastră, a căror importanță este de obicei realizată doar atunci când există o deviere în funcționarea lor lină. O astfel de deviere poate fi o inundație, secetă, furtună de praf sau schimbări climatice. De asemenea, aceste servicii nu sunt de obicei supuse pieței, ci devin supuse reglementărilor care decurg din legi și alte reglementări. Serviciile culturale și sociale sunt suma a ceea ce înseamnă natura pentru psihicul nostru, cultură, inspirație artistică și spirituală, etc. Deși aceste servicii aduc o contribuție semnificativă la economia multor sectoare de activitate umană, cum ar fi turismul și divertismentul, literatura și artele, ele nu sunt în general supuse pieței. Cu toate acestea, de exemplu, locurile turistice atrăgătoare, sau locurile cu biodiversitate bogată în general, pot fi supuse pieței și pot genera profituri. Serviciile de suport, cum ar fi producția primară, polenizarea, ciclul de nutrienți, etc., nu sunt, cu excepția unor servicii, direct supuse pieței. Aceasta face foarte dificilă evaluarea lor. Utilizarea naturii și a resurselor naturale duce adesea la o reducere a capacității ecosistemelor de a furniza servicii ecosistemice. Pe măsură ce populația crește și oportunitățile cresc, crește și volumul de producție sau frecvența transportului. În general, influența umană asupra funcționării ecosistemelor și proceselor geo-chimice este în creștere. Biomele mediteraneene și temperate sunt cele mai afectate, adică zonele care au fost leagănul civilizațiilor avansate. Deoarece serviciile de producție ale ecosistemelor sunt cel mai strâns legate de bunăstarea societății - adică supuse pieței - ecosistemele implicate sunt adesea modificate pentru a-și crește capacitatea de producție. Acest lucru se întâmplă adesea în detrimentul altor procese naturale și servicii ecosistemice [2].

Agricultura și serviciile ecosistemice de bază

Marea parte a peisajului a fost modificată de activitatea agricolă, iar cele mai multe ecosisteme naturale se află în matricea solurilor agricole. Conversia ecosistemelor naturale în sisteme agricole, adică agroecosisteme, poate avea un impact puternic asupra capacității sistemului de a furniza servicii de ecosistem importante. Cu toate acestea, agroecosistemele pot fi, de asemenea, surse importante de servicii de ecosistem. Tradițional, agroecosistemele au fost considerate în principal ca surse de servicii de furnizare, iar abordarea agriculturii a depins de acest lucru. Cu toate acestea, alte tipuri de servicii de ecosistem au fost luate în considerare în ultimele decenii. De fapt, agroecosistemele furnizează și servicii de suport, cum ar fi polenizarea, controlul dăunătorilor, sprijinul pentru diversitatea genetică pentru utilizarea agricolă viitoare, retenția apei în peisaj, protecția împotriva eroziunii solului și sprijinul ciclurilor de nutrienți. Cu toate acestea, dacă un anumit sistem agricol furnizează și susține astfel de servicii, acestea depind de managementul sistemului. În plus față de serviciile de furnizare și reglementare, agroecosistemele pot furniza și diverse servicii de reglementare și culturale pentru oameni. Serviciile de reglementare din agricultură pot include controlul amenințării la inundații, controlul calității apei, sechestrarea carbonului și controlul climatic prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, controlul bolilor și furnizarea proceselor de descompunere. Serviciile culturale legate de agroecosisteme pot include aspectul peisajului, educația, recreerea, turismul sau aspectele religioase [3]. Păstrarea biodiversității poate fi, de asemenea, considerată un serviciu cultural de ecosistem influențat de agricultură, deoarece majoritatea culturilor recunosc aprecierea naturii ca valoare umană explicită. Pe de altă parte, biodiversitatea poate contribui la o serie de servicii de suport pentru agroecosisteme și ecosistemele înconjurătoare [1].

Controlul biologic al dăunătorilor, care este un serviciu de suport [4], este unul dintre beneficiile esențiale ale ecosistemelor pentru agricultură. În cadrul agroecosistemelor, acesta este un serviciu de ecosistem important. Ecosistemele naturale îl susțin adesea. Habitaturile neadministrate oferă spații și resurse alimentare diverse pentru dușmanii naturali ai dăunătorilor agricoli (așa-numiții antagoniști), care la rândul lor furnizează servicii biologice de reglementare în agroecosisteme [5]. Astfel de controale biologice pot reduce presiunea asupra populațiilor de insecte dăunătoare, reducând în cele din urmă necesitatea pesticidelor și a producției și distribuției acestora. De exemplu, serviciile de ecosistem furnizate de antagoniștii dăunătorilor pot înlocui direct insecticidele. Valoarea unui astfel de serviciu de ecosistem poate fi astfel cuantificată și exprimată economic [6].

Unul dintre cele mai importante servicii de ecosistem pentru agricultură este polenizarea. Acest serviciu de ecosistem este inițiat de habitatele naturale din peisajele agricole, adică locurile în care polenizatorii pot locui. Se estimează că aproximativ 65% din speciile de plante ale lumii necesită polenizare de către faună (în principal insecte), iar aproximativ 75% din toate speciile de plante cultivate de importanță globală pentru producția alimentară depind de polenizare [7]. Serviciile de polenizare sunt cuantificabile și, astfel, pot fi și ele exprimate economic, ceea ce nu este cazul pentru majoritatea celorlalte servicii de ecosistem. Valoarea serviciului de polenizare poate fi exprimată, de exemplu, prin valoarea totală a culturilor polenizate de insecte. Cu toate acestea, cele mai multe culturi depind doar parțial de polenizarea de către animale. Prin urmare, ar trebui să se ia în considerare și raportul de dependență sau rata de reducere proporțională a producției în absența polenizatorilor. O astfel de abordare poate oferi o evaluare mai precisă [8]. Cu toate acestea, astfel de cuantificări sunt destul de imprecise și sunt destinate să ofere doar o evaluare generală a beneficiilor economice potențiale, care servește, printre altele, pentru a susține importanța unui serviciu de ecosistem. Mai mult, cele mai multe estimări nu iau în considerare schimbările potențiale în valoarea fiecărui bun pe măsură ce cererea crește datorită reducerii producției agricole [3]. Agricultura este foarte vulnerabilă la pierderea sau degradarea potențială a serviciului de ecosistem al polenizării. Un factor care poate amplifica această pierdere sau degradare este reprezentată de schimbările climatice și consecințele acestora [1]. Vulnerabilitatea în sine constă în principal în pierderea potențială a serviciilor de polenizare bazată pe raportul dintre valoarea economică a polenizării realizată de insecte și valoarea economică a culturii. Astfel, pierderea serviciilor de polenizare pentru aceste culturi ar putea avea efecte devastatoare asupra economiilor regionale ale țărilor din Africa de Vest pe termen scurt și ar putea duce la o restructurare semnificativă a prețurilor mondiale pe termen lung [3].

Agricultura este cel mai mare consumator global de apă (aproximativ 70%). Furnizarea unor cantități suficiente de apă curată reprezintă un serviciu de ecosistem de bază oferit agroecosistemelor [1]. Valoarea serviciilor de ecosistem asociate disponibilității și calității apei pentru agricultură este reflectată doar parțial în majoritatea estimărilor. Vegetația ecosistemelor naturale, cum ar fi pădurile, poate influența în mod semnificativ acumularea, infiltrarea și retenția apei în peisaj. Comunitățile vegetale joacă în general un rol dominant în reglarea cilului apei și protejarea solurilor de eroziune. Solurile forestiere tind să aibă rate de infiltrare mai mari decât alte soluri și tind să reducă fluxurile de vârf și inundațiile în timp ce mențin fluxurile de bază [9]. În plus, vegetația cu rădăcini adânci, inclusiv arborii, poate îmbunătăți atât disponibilitatea apei, cât și a nutrienților pentru alte specii din ecosistem. Acest principiu este utilizat, de exemplu, în sistemele agroforestiere, fiind unul dintre instrumentele pentru sistemele de cultură reziliente la climă. Disponibilitatea apei în agroecosisteme depinde și de serviciul de ecosistem, care constă în capacitatea de a reține umiditatea solului. Apa de suprafață și subterană (denumită în mod obișnuit apă albastră) intră adesea în agroecosisteme prin intermediul sistemelor de irigații, iar în unele părți ale lumii, această rută este indispensabilă. Cu toate acestea, aproximativ 80% din consumul de apă în agricultură provine din precipitații, stocate în umiditatea solului și vegetație. Această apă este denumită apă verde [10]. În plus față de acoperirea vegetală, materia organică (cantitatea și calitatea sa) și comunitățile biotice ale solului influențează în mod semnificativ cantitatea și calitatea apei din sol și, astfel, furnizează alte servicii de ecosistem de bază agriculturii. În această relație, predicțiile privind disponibilitatea apei pentru agricultură se bazează în principal pe presupuneri privind disponibilitatea apei albastre (adică apei de suprafață și subterane), dar adesea ignoră contribuția apei verzi (adică apei de ploaie din sol și vegetație). Astfel, predicțiile finale privind disponibilitatea apei, de exemplu, în 2050, ar putea să nu fie atât de pesimiste. Cu toate acestea, schimbările climatice aduc o creștere a variabilității precipitațiilor. Se prevede că acest lucru va duce la un risc mai mare de secetă sau inundații. Temperaturile mai ridicate asociate schimbărilor climatice vor duce și ele la creșterea cererii totale de apă [11]. În prezent, practicile de gestionare a apei (legate de apa verde) sunt deja cunoscute în ferme, ceea ce poate schimba semnificativ aceste predicții privind lipsa de apă. De exemplu, prin trecerea la tehnologii de conservare pentru tratamentul solului (adică tratamentul fără lucrări de arătură) sau împrăștierea de paie, evaporarea apei din sol poate fi redusă cu 35-50%. De asemenea, reținerea apei de ploaie în ferme în rezervoare și iazuri de suprafață sau în rezervoare subterane este o modalitate foarte eficientă care poate permite fermierilor să recupereze până la 50% din apa care este în mod normal pierdută în sistem [3].

Serviciile ecosistemice de bază disponibile și pentru agroecosisteme sunt structura solului și fertilitatea acestuia. Solurile bine aerate, cu suficientă materie organică, reprezintă baza pentru distribuția nutrienților către culturi și retenția apei în sol. Structura porilor solului (porozitatea solului), agregarea solului și descompunerea materiei organice sunt influențate de activitatea bacteriilor, fungilor și macrofaunei (nevertebrate precum râmele). Microorganismele mediază disponibilitatea nutrienților prin descompunerea detritusului (adică materialul provenit din descompunerea naturală a rocilor), a reziduurilor vegetale (adică materie organică primară) și, unde este cazul, fixarea azotului din aer [12] și [13].

Practicile agricole care degradează structura solului și comunitățile microbiene ale solului includ aratul tradițional, dar și frecventele discuiri sau procesele de recoltare care sunt asociate cu o compactare puternică a solului (pedocompactare). Cu toate acestea, pot fi aplicate practici agricole pentru a proteja solul și a reduce riscul de eroziune și scurgere a apei. Procesarea/cultivarea redusă a solului (de exemplu, tehnologiile fără arătură) și alte măsuri de protecție a solului, cum ar fi implementarea îngrășămintelor verzi sau intercalarea (ca culturi de acoperire), aplicarea composturilor și rotația adecvată a culturilor în cadrul procesului de cultivare, pot conserva fertilitatea solului prin contribuția la o bună structură a solului, minimizarea pierderilor de nutrienți și menținerea lor disponibile pentru culturi. De exemplu, culturile de acoperire facilitează reținerea solului și a nutrienților între culturile individuale în cadrul rotației culturilor [14]. Rotația culturilor afectează, de asemenea, diversitatea peisajelor agricole în spațiu și timp. Mai mult, peisajul și structura acestuia, respectiv structura spațială și temporală a peisajului, au un impact major asupra nivelului de furnizare a serviciilor ecosistemice și asupra volumului acestora pentru agroecosistem [15]. De asemenea, încorporarea reziduurilor post-recoltare poate contribui la creșterea conținutului de materie organică a solului. Acest lucru ajută în final la reținerea apei și la furnizarea de nutrienți către culturi. Toate aceste procese protejează multe servicii ecosistemice legate de structura solului și, în special, de fertilitatea acestuia [13].

Agricultura și impactul negativ asupra serviciilor ecosistemice

Ecosistemele agricole oferă oamenilor materiile prime de bază necesare pentru bunăstarea umană. Valoarea serviciilor ecosistemice legate de agricultură este enormă și adesea subestimată. De asemenea, agricultura poate furniza așa-numitele servicii negative, cum ar fi pierderea habitatelor, levigarea nutrienților asociată cu eroziunea, emisiile de gaze cu efect de seră și încărcăturile poluante cu pesticide, etc. Agricultura în sine exercită o presiune semnificativă asupra serviciilor ecosistemice [4]. În multe ecosisteme antropice, de obicei cele pe terenuri arabile, o cantitate mare de nutrienți este furnizată în fiecare an de către oameni (ceea ce poate fi văzut ca o compensație pentru biomasa recoltată). Acești nutrienți sunt apoi eliminați prin recoltare, o mare parte fiind, de asemenea, pierdută prin levigare, scurgere și alte procese. Dacă desfășurăm un tip similar de agricultură pe mai multe suprafețe, impactul se resimte la nivelul întregului peisaj. În cazul nutrienților în agricultură, aceasta duce la creșterea cantității de nutrienți în resursele de apă. Acest lucru poate duce, de exemplu, la eutrofizare sau ecotoxicitate. De exemplu, dintr-o perspectivă globală, aplicarea îngrășămintelor minerale a dublat aportul de azot din atmosferă în ecosisteme [1]. Astfel, creșterea producției (adică intensificarea agriculturii) datorită aporturilor de nutrienți poate duce, de exemplu, la reducerea serviciilor ecosistemice, cum ar fi furnizarea apei potabile. Intensificarea agriculturii crește consumul total de substanțe agrochimice folosite. Toate acestea au implicații pentru fluxurile globale de energie și substanțe în natură. Intensificarea agriculturii poate amenința sau degrada multe servicii ecosistemice furnizate de peisajul înconjurător și biodiversitatea acestuia. În multe regiuni ale lumii, intensificarea agriculturii a dus la simplificarea structurii peisajului prin extinderea terenurilor agricole, mărirea dimensiunii câmpurilor, reducerea vegetației de la marginile câmpurilor și eliminarea mediului natural [12]. Simplificarea structurii peisajului contribuie la creșterea presiunii dăunătorilor prin posibilitățile oferite de monoculturi și suprafața acestora. În schimb, aceasta duce la reducerea populațiilor dușmanilor lor naturali.

Sprijin pentru serviciile ecosistemice ale fermelor și managementul adecvat

În întreaga lume, agroecosistemele prezintă diferențe enorme în ceea ce privește structura și funcția lor. Acestea au fost concepute de diferite culturi în condiții socio-economice variate și în diferite regiuni climatice. Agroecosistemele funcționale includ, de exemplu, monoculturi anuale, livezi permanente, sisteme de pășunat, sisteme pastorale pe soluri uscate, sisteme de rotație tropicale, sisteme de cultivare mixtă la scară mică, orezării, plantații tropicale (de exemplu, palmier de ulei, cafea, cacao), sisteme agroforestiere sau grădini de casă bogate în specii. Această diversitate a sistemelor de agricultură rezultă într-o gamă extrem de variată de servicii ecosistemice. La fel cum serviciile și produsele provenite din aceste agroecosisteme variază, la fel variază și serviciile de suport, de reglementare și culturale, rezultând în diferențe extreme în valoarea acestor servicii atât în interiorul, cât și în afara agroecosistemului [3]. În timp ce agricultura maximizează valoarea serviciilor de aprovizionare, adesea reduce serviciile ecologice furnizate de ecosistemele terestre. Cu toate acestea, managementul adecvat al proceselor cheie poate îmbunătăți capacitatea agroecosistemelor de a furniza o gamă largă de servicii ecosistemice [15].

Managementul adecvat în ferme poate îmbunătăți semnificativ volumul și calitatea generală a serviciilor ecosistemice furnizate de agricultură [16]. Fermierii susțin în mod obișnuit serviciile de aprovizionare prin inputuri și practici pentru a crește randamentele. Dar managementul adecvat poate îmbunătăți și serviciile ecosistemice, cum ar fi polenizarea, controlul biologic al dăunătorilor, fertilitatea și structura solului, reglarea apei, promovarea biodiversității, etc. [3]. De exemplu, managementul habitatelor marginale (de exemplu versanții dealurilor, verdeața răspândită în peisaj sau marginile terenurilor) din cadrul unui agroecosistem poate furniza resursele necesare pentru polenizatori sau dușmanii naturali ai dăunătorilor culturilor. Este recomandabil să includem în practicile agricole plante perene pentru a promova biodiversitatea în general și, în special, pentru a promova polenizatorii și antagoniștii. Sprijinul pentru diversitatea culturilor poate fi realizat prin policulturi, culturi de acoperire sau agroforestiere [17]. Practici similare pot fi benefice pentru polenizatorii sălbatici și pot reduce inputurile agrochimice (adică pesticidele) sau necesitatea aratului. În același timp, aceste practici contribuie la promovarea sechestrării carbonului — un serviciu ecosistemic major în relație cu creșterea cantității de CO₂ în atmosferă. Sechestrarea carbonului în sol oferă și servicii ecosistemice suplimentare prin menținerea structurii și fertilității solului, îmbunătățirea calității solului, creșterea eficienței inputurilor agronomice și îmbunătățirea calității apei prin filtrarea și denaturarea poluanților. În special, măsurile de protecție a solului, cum ar fi conservarea solului (inclusiv practicile de minimalizare), pot salva carbonul din sol. Stocarea carbonului este de asemenea favorizată de rotația culturilor menționată și de sortarea culturilor de acoperire, care reduc riscul de eroziune și contribuie la menținerea carbonului organic în sol. Managementul eficient al gunoiului de grajd poate, de asemenea, reduce semnificativ emisiile asociate deșeurilor animale. Înlocuirea îngrășămintelor sintetice de azot cu plante leguminoase, care folosesc fixarea biologică a azotului, contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ceea ce contribuie, la rândul său, la promovarea efectului de seră [3].

Vor fi necesare sisteme agricole reziliente în fața schimbărilor climatice [18]. Managementul durabil al agroecosistemelor sau intensificarea durabilă prin managementul proceselor ecosistemice are potențialul de a crește producția de alimente, reducând în același timp unele dintre impacturile negative ale intensificării asupra biodiversității și serviciilor ecosistemice conexe. Practicile adecvate de management agricol, adică căile precum sistemele de culturi rezistente la climă, sunt esențiale pentru realizarea beneficiilor serviciilor ecosistemice și pentru reducerea impacturilor negative ale agriculturii [3].

Bibliografie

1. MA Board. (2005). Millennium ecosystem assessment. Ecosystems and human well-being: Synthesis. Island Press, Washington, DC.

2. Frouz, J., Frouzová, J. (2021). Aplikovaná ekologie (Vol. 3). Charles University in Prague, Karolinum Press.

3. Power, A. G. (2010). Ecosystem services and agriculture: tradeoffs and synergies. Philosophical transactions of the royal society B: biological sciences, 365(1554), 2959-2971.

4. Zhang, W., Ricketts, T. H., Kremen, C., Carney, K., & Swinton, S. M. (2007). Ecosystem services and dis-services to agriculture. Ecological economics, 64(2), 253-260.

5. Fiedler, A. K., Landis, D. A., & Wratten, S. D. (2008). Maximizing ecosystem services from conservation biological control: the role of habitat management. Biological control, 45(2), 254-271.

6. Cheng, X., Van Damme, S., Li, L., Uyttenhove, P. (2019). Evaluation of cultural ecosystem services: A review of methods. Ecosystem services, 37, 100925.

7. Klein, A. M., Vaissière, B. E., Cane, J. H., Steffan-Dewenter, I., Cunningham, S. A., Kremen, C., Tscharntke, T. (2007). Importance of pollinators in changing landscapes for world crops. Proceedings of the royal society B: biological sciences, 274(1608), 303-313.

8. Kremen, C., Williams, N. M., Aizen, M. A., Gemmill‐Herren, B., LeBuhn, G., Minckley, R., Packer, L., Potts, S. G., Roulston, T., Steffan-Dewenter, I., Vázquez, D. P., Winfree, R., Adams, L., Crone, E. E., Greenleaf, S. S., Keitt, T. H., Klein, A. M., Regetz, J., Ricketts, T. H. (2007). Pollination and other ecosystem services produced by mobile organisms: a conceptual framework for the effects of land‐use change. Ecology letters, 10(4), 299-314.

9. Maes, W. H., Heuvelmans, G., Muys, B. (2009). Assessment of land use impact on water-related ecosystem services capturing the integrated terrestrial− aquatic system. Environmental Science & Technology, 43(19), 7324-7330.

10. Rost, S., Gerten, D., Bondeau, A., Lucht, W., Rohwer, J., Schaphoff, S. (2008). Agricultural green and blue water consumption and its influence on the global water system. Water Resources Research, 44(9).

11. IPCC (2007). Contribution of working group III to the fourth assessment report of the Intergovernmental Panel on Climate Change. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

12. Sarapatka, B., Abrahamova, M., Cizkova, S., Dotlacil, L., Hluchy, M., Kren, J., Kuras, T., Lastuvka, Z., Lososova, Z., Pokorny, E., Pokorny, J., Pokorny, R., Salasova, A., Tkadlec, E., Tuf, I., Vacha, M., Zamecnik, V., Zeidler, M., Zalud, Z. (2010). Agroekologie: východiska pro udržitelné zemědělské hospodaření. Bioinstitut.

13. Sarapatka, B., Urban, J., Cizkova, S., Hejduk, S., Hradil, R., Jurcik, J., Leibl, M., Matlova, V., Moudry, J., Plisek, B., Pokorny, E., Rozsypal, R., Sedlo, J., Skerik, J., Sonkova, R., Travnicek, P., Vanek, D., Pinschof, Anton (2009). Organic agriculture. IAEI.

14. Bernas, J., Konvalina, P., Brom, J., Moudrý, J., Veselá, T., Bucur, D., Dirja, M., Shim, S. (2020). Agrotechnology as key factor in effective use of water on arable land. Assessment and Protection of Water Resources in the Czech Republic, 275-312.

15. Hasan, S. S., Zhen, L., Miah, M. G., Ahamed, T., Samie, A. (2020). Impact of land use change on ecosystem services: A review. Environmental Development, 34, 100527.

16. Swinton, S. M., Lupi, F., Robertson, G. P., Hamilton, S. K. (2007). Ecosystem services and agriculture: cultivating agricultural ecosystems for diverse benefits. Ecological economics, 64(2), 245-252.

17. Kay, S., Graves, A., Palma, J. H., Moreno, G., Roces-Díaz, J. V., Aviron, S., Chouvardas, D., Crous-Duran, J., Ferreiro-Domínguez, N., de Jalón, S. G., Măcicăşan, V., Mosquera-Losada, M. R., Pantera, A., Santiago-Freijanes, J. J., Szerencsits, E., Torralba, M., Burgess, P. J., Herzog, F. (2019). Agroforestry is paying off–Economic evaluation of ecosystem services in European landscapes with and without agroforestry systems. Ecosystem services, 36, 100896

18. Weiskopf, S. R., Rubenstein, M. A., Crozier, L. G., Gaichas, S., Griffis, R., Halofsky, J. E., Hyde, K. J. W., Morelli, T. L., Morisette, J. T., Muñoz, R. C., Pershing, A. J., Peterson, D. L., Poudel, R., Staudinger, M. D., Sutton-Grier, A. E., Thompson, L., Vose, J., Weltzin, J. F., Whyte, K. P. (2020). Climate change effects on biodiversity, ecosystems, ecosystem services, and natural resource management in the United States. Science of the Total Environment, 733, 137782.

19. Wood, S. A., Karp, D. S., DeClerck, F., Kremen, C., Naeem, S., Palm, C. A. (2015). Functional traits in agriculture: agrobiodiversity and ecosystem services. Trends in ecology & evolution, 30(9), 531-539.